Taraba cu vise
Nicu Sabău
(fragment)
[Prezentul - Pe plaja unei staţiuni mexicane, unde eroul rememorează trecutul]
Klick
Am pus hainele sub băncuţă, aranjate frumos. Briza nu e rece, dar îmi înfioară pielea. E cald, aici e cald mereu, chiar şi noaptea.
Klick
[Trecutul relativ apropiat - Refugiul pe chat]
<maria>: buna, victor
<victor37>: buna, maria
<maria>: nu mi-ai mai scris
<victor37>: nu stiam ca te intereseaza
<maria>: intotdeauna ma intereseaza. Mai ales ce imi scrii tu
<victor37>: cum e la Cta?
<maria>: rece. Vintul te frige. E urit la mare iarna
<victor37>: nu stiu. Cel mai tirziu am stat o data pina pe 21 sept
<victor37>: o data am stat la bulgari pina mai tirziu
<maria>: da, la bulgari e mai lunga vara cu 2 sapt. Ti-a placut?
<victor37>: da. Am fost la Nisipurile de Aur, nu iti spun cum ii zice in bulgareste
<maria>: J cum a fost?
<victor37>: frumos
<maria>: mai frumos decit la noi?
<victor37>: altceva. Eu mergeam de obicei la Costinesti, la cort, in pod la tanase, la Padurice <maria>: aha
<victor37>: la bulgari am stat la bungalou
<maria>: de ce nu la hotel?
<victor37>: daca iti poti inchipui, timpitul de ghid a incurcat zilele. Am ajuns cu o zi mai tirziu…
<maria>: lol. Oh, nu!
<victor37>: nu-s povesti J
<maria>: iti place sa spui povesti
<victor37>: imi place. Spun cind inventez ceva
<maria>: ce este adevarat despre tine? Nu stiu citi ani ai, cum arati
<victor37>: are importanta? Doar nu vrei sa te maritiJ
<maria>: mai stii?:-)
<victor37>: eu nu am de gind sa ma insor!
<maria>: povesti?
<victor37>: nu de data asta
<maria>: bine, m-am linistit. cum a fost cu ghidul?
<victor37>: cind am ajuns la Buc, unde trebuiau sa ni se alature vreo zece, nu era nimeni
<victor37>: si-o muscat ala unghiile, ingrijorat, dar i-a trecut repede
<victor37>: la Varna nu ne astepta nimeni
<victor37>: toti ceilalti: finlandezi, suedezi, nemti… asteptati de trasnlatori, si-au incarcat bagajele in autobuze si au plecat
<victor37>: numai noi am ramas pe peron, cu papornita la picioare. Parca eram romaniJ
<maria>: lol, chiar asa?
<victor37>: ne-am carat bagajele in fata garii. S-a oprit unul, se plimba cu nevasta si i s-a facut mila de noi
<victor37>: lucrator la Balkantour. A dat telefoane…
<maria>: unde erau toti?
<victor37>:era duminica, dupa-masa… vara, soare
<maria>: aha
<victor37>: a aparut partenera, translatoarea
<victor37>: o bulgaroaica draguta, blonda, cu ochi albastri. Ziceai ca-i suedeza
<maria>: J
<victor37>: praf a facut toti barbatii din grup
<maria>: lol
<victor37>: vorbea frantuzeste
<victor37>: ghidul nostru s-a blocat. Nu numai ca era frumoasa, dar el stia… ruseste J
<maria>: lol. Se uita prietenii la mine si ma intreaba de ce rid. Imi dai voie sa le povestesc si lor?
<victor37>: de ce nu? Stai sa termin
<maria>: ok. Si?
<victor37>: l-a intrebat – prin mine si un altul din grup – cum de nu stie franceza, caci a declarat ca o stie
<maria>: chiar, de ce nu o stia?
<victor37>: era obligatoriu sa stie doua limbi. El stia doar rusa – si insotea mai ales grupuri spre Rusia
<victor37>: acum l-au trimis cu noi. Isi inchipuia ca in Bulgaria toti vorbesc numai rusesteJ Doar sunt slavi
<maria>: lol si cum a ramas?
<victor37>: camerele noastre la hotel au fost date unui grup de nemti. Asa ca pe noi ne-au dus in locul lor, la niste bungalouri
<victor37> era frumos, pe un deal deasupra statiunii, dar la vreo 15 min de restaurant
<victor37>:: si alte 10 min de plaja. Cred ca nemtii aveau autocar zilnic;-)
<victor37>: bine asa, am mai dat jos din burta…
<maria>: ai nevoie de exercitii?
<victor37>: cine n-are? Mai ales dupa o anumita virsta…
<maria>: tu cit ai? 37?
<victor37>: close enoughJ deci, la mine acea ‘anumita’ virsta este, sa zicem, 37J
<maria>: si cum a ramas cu ghidul?
<victor37>: cum sa ramina? Si-a vazut de afaceri, de aceea venise.
<victor37>: a avut grija de ‘sefu’, un pachet de vreo 500 USD!
<maria>: de unde bani?
<victor37>: din afaceri. Stia ce se cauta la bulgari mai ceva ca limba rusa!
<maria>: J
<victor37>: si de la noi. Ne-a zis ca trebuie sa dam fiecare contravaloarea a 15 dolari, sa dea la vamesi
<victor37>: cred ca a dat 5 de caciula, lui i-au rams 10. de la 40 de insi…
<maria>: ca la romani
<victor37>: mda…
<maria>: tu chiar esti inginer?
<victor37>: ce te mira?
<maria>: usurinta cu care minui cuvintul
<maria>: dar ca prof nu aveai cum ajunge acolo
<victor37>: doar adus de nevasta J
<maria>: te tine nevasta?
<victor37>: Doamne fereste!
<maria>: imi mai povestesti?
<victor37>: despre?
<maria>: drumul tau spre Canada. Abia ai terminat cu revolutia. e mult?
<victor37>: te-ai plictisit?
<maria>: nicidecum. Abia astept!
<victor37>: OK. Atunci plec
<maria>: de ce? Te-ai suparat?
<victor37>: nu sunt suparacios. Dar nu pot scrie si sta pe mircJ pa
<maria>: pa
-
<maya>: victor?
[Relaţia cu soţia, relaţie care se deteriorează tot mai mult]
Am ieşit. E aproape unsprezece.
- Vrei o cafea?
- Mmmm? O cafea? Da. Dar fă-o mai moale, am mai băut una astăzi. Şi o să mai beau, mai târziu…
- Ştiu. Şi ai fumat un pachet de ţigări.
- Îmi ţii socoteala? Muncesc pentru ele!
- Nu-i păcat de bani, să-i transformi în fum?
- Ce-ţi veni? De obicei nu mă critici.
- Too bad. Nu-ţi face bine.
- Am o singură plăcere, nu te lega de ea! Tot nu ne luăm casă.
Avusesem teleconferinţa cu cei din Seattle. Am primit o scrisoare prin care spuneau că “dacă aveţi drum prin Seattle, ne-ar face plăcere să ne întâlnim cu d-voastră”. Zgârţani, nu îmi plătesc drumul…
- Tot nu am avut concediu de doi ani, de ce nu am lua câteva zile, să mergem la Vancouver, la Mara?
- Vrei, deci, să mergi la interviu…
- Ar fi păcat să nu merg. M-am uitat la bilete, sunt on-sale. Jumătate de preţ.
- Nu pot, am de predat asignmentul.
- Imediat după ce îl predai. Tot nu faci nimic în timpul săptămânii. Ne întoarcem vineri seara.
- Mai vedem…
- Trebuie să le spun, nu-i pot ţine încurcaţi.
- Offf! De ce nu mergi singur?
- Nu ştiu dacă iau jobul. Vreau să fiu cu tine. Să ne plimbăm prin Vancouver, prin Victoria, prin Seattle. Să avem o vacanţă împreună, chiar şi numai câteva zile! Nu am mai fost undeva împreună de cinci ani!
- OK, OK… Mai discutăm. E gata cafeaua aia?
- Aproape.
- Bine, las-o aici.
- Nu faci o pauză?
- Mai am zece întrebări, cele mai grele. Cel puţin, de una nici nu ştiu de unde să mă apuc… Acum, taci!
Tac. Afară e înnorat: o cupolă vineţie, joasă, metalică. Munţii se văd ca nişte fantome cenuşi. Mă zgribulesc şi mă aşez la computer. Chiar daca tastele sunt reci, monitorul parcă arde… Şi oare de ce simt un sentiment de vinovăţie strecurându-se de fiecare dată când pornesc mirc-ul? Ca atunci când privirile mi se agaţă de un fruct frumos – dar oprit…
[e-mailurile, prilej de rememorare a revoluţiei din ’89 şi a hotărârii de a emigra + repercusiuni]
Dragă Maria,
Să continuăm, deci, povestea. A trecut noaptea de groază. Am stat în casă, am urmărit procesul dictatorilor la TV, în direct. Prin oraş se mai auzeau pârâituri de armă. Se zvonise că apa a fost otrăvită, ni se spunea să o fierbem… De parcă fierberea ajută la cianură J Se pare că la un moment dat s-a tras din podul casei noastre – era pe colţ, domina străzile din jur. Asta am aflat-o de la o trupă de soldaţi care ne-au tropăit pe scări. Patru soldaţi cu un sergent – şi doi civili cu banderolă tricoloră. Nedormiţi, cu feţele cenuşii… Unul din civili – nici unul peste 20-25 ani – avea o zgârietură sângerândă pe obraz, nu părea să-i dea atenţie. I-am însoţit în pod, eram sigur că nu vom da peste nimeni. Le-am şi spus-o.
- Să trăiţi, de ce sunteţi sigur?
- Aţi dat peste cineva până acuma?
- Nu, dar am auzit că s-au găsit simulatoare de împuşcături. Diversionişti…
I-am invitat la o cafea, şi au venit cu reluctanţă. Soţia le-a făcut o cafea de cafea, o adusesem din Rusia ‘pentru doctori’. Dar nu au apucat să bea din ea – s-au auzit din nou focuri de automat. Ne-am repezit la geam.
- Parcă se trage din turla Bisericii Negre, să trăiţi.
Au rupt-o la fugă pe scări, în jos. I-am văzut după câteva minute strecurându-se pe lângă ziduri spre centru. Am privit turla – într-adevăr, parcă avea un nouraş de fum în jurul ei. Bănuiesc că era praf: cineva trăsese câteva focuri în ţiglele turlei… Mă cuprinsese scârba.
- Eu mă duc să donez sânge!
- De ce? E periculos încă…
- Periculos, pe naiba. Poate doar să mă trezesc împuşcat de vreunul din aceşti ‘civili’ patrioţi. Din greşeală, bineînţeles…
A venit şi naşul cu mine. Desigur, nu ni s-a întâmplat nimic. Şi în ianuarie, la două săptămâni de la ‘revoluţie’, am constituit, cu câţiva necunoscuţi, un grup democratic, civic. I-am zis “Opinia”. După câteva luni avea să devină “Pro-Democraţia”, cred că ai auzit de ei. Saptămâni am discutat de diverse forme de organizare a societăţii civile. Am avut întâlniri cu tineri ofiţeri din CADA şi cu cei ce suferiseră la 15 Nov 87, am vizionat filme din timpul revoluţiei, ce nu s-au dat pe post…
Prin aprilie am început să umblăm prin ţară, să ‘lărgim’ organizaţia ‘în teritoriu’. Ni se alăturaseră nişte studenţi din Bucureşti – cred că printre ei era şi Pârvulescu, actualul preşedinte. Să nu mergem de unii singuri, am însoţit un coleg în Oltenia. Pe drum am avut întâlniri cu oameni – majoritatea ingineri, profesori – la Târgovişte şi Piteşti, le organizase şeful nostru, Adrian Moruzzi – avea să devină mai târziu primar al Braşovului. Nu a ieşit nimic. Îi mira că vrem altceva decât FSN, ba chiar percepeau activitatea noastră drept ‘anti-fesenistă’. La Craiova, la Universitate, au refuzat să se întâlnească cu noi. Doar la Caracal, de unde era colegul, am avut o întâlnire organizată de sora şi cumnatul lui, profesori. Aşa că mai toţi din cei vreo 12-15 adunaţi, erau profesori. Până la urmă s-a constuituit o ‘celulă’ locală, am auzit că peste câţiva ani un cărăcălean a fost ales preşedinte al Pro-democraţiei…
Unul din cei prezenţi era un unchi al colegului. Un ţăran de vreo 45-50 de ani, ars de soare, cu obrazul brăzdat. Părul începuse să-i surească. Am aflat mai târziu că fusese ‘brigadier’ la CAP-ul dintr-o comună de lângă Caracal. Ne-a rugat să-l însoţim a doua zi, tot nu mai mergeam la Craiova. Ne-am dus.
A venit cu un hârb de Dacia1100, nu ştiam că mai circulă aşa ceva. Pe drum, pe străzile desfundate ale oraşului, ne-a arătat pe geam:
- Vedeţi?
Vedeam. Toate gardurile din lemn fuseseră ‘furate’. Şi mai toţi pomii şi copacii, tăiaţi. Nu se vedea bucată de lem.
- A fost greu. Nu am avut gaze, nici păcură… Oamenii au ars ce-au putut găsi.
Se vedea mai ales la blocuri: pe ferestrele bucătăriilor se scoseseră burlane, care înnegriseră peretele deasupra lor. Nu exista bloc să nu aibă faţada afumată.
Am ieşit din oraş şi ne-am îndreptat spre satul lui. Nu mă întreba cum se numea, am uitat. Pământurile fuseseră acoperite de o pătură verde ce începuse să se ridice până spre genunchi. Grâu de primăvară… Unchiul a intrat în grâu cu maşina, s-a dat jos şi a început să cosească în jur, cu o coasă adusă pe rastelul de pe capota maşinii. Pe urmă s-a suit în Dacie şi am plecat mai departe.
- Aţi văzut?
- Am văzut, am zis noi privindu-ne uimiţi.
La el în curte ne-a dus direct la grajd. Plin de animale: porci, vaci, câteva oi. Podul plin de furaje şi ciucalăi de porumb. Saci cu grâne…
- Aţi văzut?
- Am văzut, am spus eu. Gospodărie de om harnic…
- Harnic pe dracu! Totul e de furat. A rămas ceapeul mai gol decât de-alde ţiganii din margine! S-a luat totul: uşi, ferestre, ţigle, motoare, scule… tot ce s-a putut culege sau smulge. Toate animalele, grânele din silozuri s-au pus în saci… Am fi luat şi tractoarele – dar alea erau ale semeaului. Numai zidurile mai sunt – nu ştiu până când. Cărămizile-s bune.
- De ce le-aţi furat?
- Pentru că de patruzeci de ani am fost furaţi de ei, de comunişti. Pentru că acum am putut să ne luăm înapoi, plată pentru munca furată de ei. Şi pentru că le-ar fi furat ţiganii, dacă nu le furam noi. Ei n-au prea muncit prin ceape…
Ce era să spunem?
- Băieţi, eu am fost la adunarea voastră, că Vasile (colegul) e băiat bun şi deştept (era cibernetician la IIRUC-ul din Braşov). V-am ascultat şi am ştiut că sunteţi împotriva feseneului…
- Nu suntem. Nu suntem cu nimeni, nu suntem împotriva nimănui. Vrem ca oamenii să ştie ce să voteze, când o veni vremea.
- Împotriva feseneului, cum am zis, concluzionă brigadierul. Şi mi-e milă de voi, că vreţi să faceţi ceva bun – dar nu e timpul acuma! Noi îl vom alege pe Iliescu şi feseneul lui.
- De ce?
- Pentru că nu au putere. Sunt foşti comunişti, contestaţi de toţi. Au nevoie de sprijin – şi îl găsesc la noi, la ţărani, şi la muncitori, prin sindicatele ‘libere’. A reuşit să pună scârbă în cuvânt… Şi noi îi vom sprijini – că aşa avem şi noi putere. Nu s-a furat niciodată în ţara asta ca acum, de când sunt ei la putere. Am primit bani de patru luni – şi nu am ridicat un pai de jos – decât pentru a-l fura. Se alege praful de ţara asta, dar nu ne mai pasă. Destul ne-am sacrificat şi ne-au sacrificat comuniştii. Vrem să avem, acum, aici. Pe urmă, vom mai vedea…
În drum spre Braşov, în autobuz, i-am spus colegului:
- Plec!
- Unde pleci?
- Plec din ţară. Unchiul tău are dreptate. Cred că Brucan s-a înşelat cu vreo douăzeci de ani, nu a ţinut cont de cum suntem. E nevoie de o generaţie ca să ne revenim. Nu am o generaţie de pierdut. Abia m-am însurat, nevasta e tânără, sper să am copii… Nu vezi ce e în jur? Nu vreau să trăiască într-o astfel de societate!
- Dar trebuie să facem ceva. Nu trebuie să-i lăsăm să fie aşa!
- Vasile, eu împotriva poporului meu nu mă pot ridica. Mă pot ridica împotriva lui alde Iliescu şi Roman, dar nu a unchiului tău. E dorinţa lor, şi e democratic să le respect dorinţa, chiar dacă e proastă şi neinformată. De veacuri, ţăranii au supravieţuit făcând pe proştii. Acum o fac din nou. Credem că i-a prostit propaganda fesenistă. Nu, ei ştiu mai bine, şi îşi urmează propriul interes. Când feseneul nu i-o mai ajuta, vor vota cu alţii. Pleac-ai noştri, vin ai noştri…
Când am ajuns acasă, i-am spus nevestei să facă bagajele. Am scos la vânzare tot ce mi-era mai drag (după nevastă…): cărţile şi discurile. Astea au fost singurele mele cheltuieli, din salariul destul de mare de inginer de şantier, pe lângă banii daţi pe concedii. Când le-am vândut (am mai lăsat câteva la soră-mea, nu mi-am putut călca pe inimă să le vând şi pe alea), am făcut aproape 120 de mii! Preţ de-un apartament. Nevestei nu-i venea să creadă.. Chiar mi-a mărturisit că ai ei mă bănuiau de ceva patimi ascunse. Unul ca mine trebuia să aibă apartament, maşină…
Dar eu aveam alte comori. Aveam o colecţie de discuri de prima mână. Avusesem o prietenă, eram gata-gata să mă îndrăgostesc de ea, mi-a rămas până la urmă bună prietenă – mi-e şi acum, cu copii de liceu -, mă întâlneam cu ea la mare, măcar o dată la două sptămâni…. Apăreau uneori şi colegi de-ai ei, făcuse liceul de muzică – dar pe urmă făcuse Psihologia, până să fie desfiinţată. Ajunsese logopedă, dar cânta minunat la pian. Cu noi stând în altă cameră: nu putea să treacă peste trac… Şi, inevitabil, aceşti prieteni şi foşti colegi, absolvenţi ai Conservatorului, întorceau discuţia spre muzică. Spre cea clasică, desigur. Nu doar cancanuri, ci amănunte. “Ştii, la măsura aia, ti tii ti tiiiii ti titi…” Mă simţeam exclus. Ştiam şi eu destule, citisem mult şi am o memorie bună, puteam să le vorbesc de arheologie şi speologie, despre animale şi plante, despre locuri deosebite – uneori le şi vorbeam, fără a-mi sublinia pregătirea într-un anumit domeniu.
M-am dus acasă şi am început să studiez muzica clasică. La început, fără metodă: luam compozitorii în ordinea alfabeticăJ Aşa îi şi aveau la Bibliotecă, unde îi ascultam. Pe urmă am început să înţeleg curentele şi stilurile, urmăream lucrările cu partiturile în faţă… Am început să iubesc anumiţi compozitori. Am început să le cumpăr discurile, în interpretări prestigioase. Nu din snobism, dar majoritatea au fost cumpărate din călătoriile mele prin ‘ţările comuniste’.
Mi-a ajutat, aşa am ajuns să iubesc muzica, să o înţeleg. Recunosc majoritatea pieselor, dacă nu exact numele (partea a treia din concertul de pian al lui Bruch…), atunci măcar autorul şi numele compoziţiei. Şi mi-am permis, la o astfel de întâlnire cu ‘muzicienii’, să corectez pe unul din ei (Torelli, nu Scarlatti…) După aceea au lăsat-o mai moaleJ
Am vândut discurile, cu valiză cu tot, unor membri ai Filarmonicii din Brasov. Am luat pe ele peste 20 de mii de lei!
Atunci a ştiut soţia că vom pleca. Ştia că nu voi face un pas, cât timp voi mai avea cărţile şi discurile. Aşa că, după ce am schimbat banii în mărci, ne-am înscris într-o călătorie în Cehoslovacia şi am plecat.
Dar despre asta, în viitoarea scrisoare.
Cu drag
Vick
Dragă Vick,
Mă bucur că te-am cunoscut, mă bucur să te cunosc prin fiecare mesaj. Povestea ta mă întoarce în timp în acele zile pe care aproape le-am uitat. Ţin minte că am văzut evenimentele la televizor, dar atunci nu am prea înţeles ce se întâmplă, cu atât mai puţin ce urma să se întâmple. Când am auzit demonstranţii strigând “aţi minţit poporul/cu televizorul” am început să nu mai cred pe nimeni. Şi să nu-mi bat capul cu politica. Nu am înţeles nici chestia cu Golanii, nici altele. E ceva care nu înţeleg, care se întâmplă parcă într-un univers paralel. Nu am mers niciodată la vot, ştiu că probabil mă condamni pentru neimplicarea mea, că spui: “aşa vă trebuie, nici nu meritaţi mai mult!”
Încercarea de a trăi o viaţă cât mai normală ne preocupă atât de mult, încât nu mai găsim energie să ne batem capul cu ceea ce fac alţii. Crezi că nu ştiu că există corupţie? Că unii au făcut averi fabuloase peste noapte? Dar la ce-mi foloseşte faptul că ştiu aceasta? Şi dacă ei ar fi pedepsiţi, li s-ar lua averile… ce dacă? Vor fi ele împărţite oamenilor? Cui? Muncitorilor neproductivi, ţăranilor care şi aşa şi-au împărţit averile ceapeurilor, cum povesteşti chiar tu? Profesorilor care îşi câştigă traiul mai mult din meditaţii? Doctorilor, care şi acum primesc plicul?
Nu e mai simplu să plec? Voi pleca. De aceea iau cursuri de IT, e singura şansă. Motivaţia e alta, desigur, decât a taJ Am plecat, deci, din ţară. Unde ne oprim – căci se pare că drumul spre Canada a fost lung…
Cu drag,
Maria
[tentaţia chatului]
<victor37>: buna, maya
<maya>: buna, victor nici nu mai speram ca o sa mai vorbesti cu mine. Nu stiu de ce te-ai suparat
<victor37>: nu m-am suparat
<maya>: am vazut ca m-ai evitat. De citeva ori ai iesit inainte sa te contactez
<victor37>: am fost ocupat (mint)
<maya>: uite, nu o sa te mai intreb despre situatia ta familiala. Am vazut ca nu iti place sa vorbesti despre ea. Poate ai o rana neinchisa inca…
<victor37>: bine. E mai bine asa (ufff!)
<maya>: ce ai mai facut?
<victor37>: am avut interviu la Seattle. Am fost plecat o saptamina, am stat la Vancouver la niste prieteni
<maya>: ce fel de interviu?
<victor37>: de job, desigur
<maya>: l-ai luat?
<victor37>: l-am luat
<maya>: si nu te bucuri?
<victor37>: m-am bucurat J au trecut 10 zile de atunci
<maya>: cind incepi?
<victor37>: de la 1 nov. trebuie sa ma mut. Am 2 saptamini de impachetat, trimis lucrurile. Desi nu am multe
<maya>: te duci cu avionul?
<victor37>: nu, cu masina. 2800km, pe Alaska Highway
<victor37>: vreo 3 zile, 4. nu ma grabesc. E poate cea mai frumoasa sosea din lume
<maya>: nu te plictisesti pe drum?
<victor37>: cum ti-am zis, e frumos. Printre munti, lacuri, paduri, cascade..
<victor37>: sper sa fie timp frumos
<maya>: te invidiez
<victor37>: mergi si 3-4 ore pina sa dai de vreun motel, sat de 10-15 case
<maya>: sa nu patesti ceva pe drum
<victor37>: Doamne fereste! J
<maya>: vezi, de aceea e bine sa nu fii singur
<victor37>: nu o sa fiu singur (nu se lasa…)
< victor37>: o sa fie si Mitzoiu (da, o sa fie si el…)
<maya>: ?
<victor37>: motanul. De fapt, e pisica
<maya>: oh, ai o pisica! Si eu as avea una, dar suntem destul de inghesuiti si asa…
<maya>: ce rasa e?
<victor37>: Angora. Pe aici se zice ‘turkish angora’J
<maya>: cum arata?
<victor37>: ca o pisica: doi ochi, doua urechi, coada…
<maya>: pai da J si patru picioare
<victor37>: exact. De unde stii? Ai vazut pisici Angora?
<maya>: chiar, cum arata?
<victor37>: ai auzit de iepuri de angora?
<maya>: parca
<victor37>: la fel. Doar urechile sunt mai scurte
<maya>: si coada mai lunga…
<maya>: hai, te roooog
<victor37>: paroasa, cu firul lung si alb, ca am par si in… Doamne iarta-ma!
<maya>: e frumoasa!
<victor37>: si o jigodie fara pereche
<maya>: de ce o faci jigodie?
<victor37>: cind o fac, se ascunde. Stie ca a facut dracii
<victor37>: ca acuma. s-a suit pe birou si si-a bagat coada in cafea. ANIMALU!
<maya>: o bati?
<victor37>: Doamne fereste! o stropesc cu apa
<maya>: lol
<victor37>: vroiam sa te intreb: de cind te bilbii
<maya>: de mica, de la 7 ani. Era sa ma inec. M-au salvat, dar am ramas cu acest defect
<victor37>: L nu s-a putut face nimic?
<maya>: am facut tratamente. Se parea ca e ok, ma mai bilbiiam doar cind eram emotionata
<maya>: altfel ma puteam controla
<victor37>: mda, e greu sa treci prin viata fara emotii
<maya>: cind uit, nici nu se observa. Dar daca incerc sa ma controlez, e si mai rau
<victor37>: cu baietii incerci sa te controlezi, probabil
<maya>: da. De aceea nici nu mai merg la intilniri, chefuri…
<victor37>: daca nu mergi, e greu sa-i intilnesti
<maya>: de aceea m-am bucurat cind am descoperit chatul
<maya>: aici pot vorbi. Aici nu ma bilbii. Baietii nu rid de mine
<victor37>: nici unul?
<maya>: doar cind le spun ca sunt bilbiita
<victor37>: chiar, m-am mirat cind mi-ai spus de la inceput
<maya>: de obicei nu o spun. Aici te poti ascunde
<maya>: poti sa te dai oricine
<maya>: fete urite, buboase, grase, batrine
<maya>: devin tinere, frumoase, silfide, istete, pline de succes…
<victor37>: mda
<maya>: au discutii inflacarate cu tipi care le cred, incep sa isi faca declaratii de dragoste…
<victor37>: au si sex J
<maya>: da, au si sex. Aici gasesti o alta lume, ireala – dar atit de adevarata!
<victor37>: gasesti si fericirea?
<maya>: unele, da. Gasesc speranta. Nici nu stii ce rau este sa traiesti fara speranta!
<victor37>: dar e rau. Cind moare speranta, nu mai ramine nimic
<maya>: poate ca da. Dar aici iti moare o speranta, iti ramin atitea altele
<victor37>: e ca un joc. Nu poate duce la nimic bun
<maya>: tu nu ai nevoie de speranta, de aceea nu intelegi. cum sa zic, e ca un vis
<maya>: de cite ori o fata urita nu inchide ochii si viseaza ca si la ea vine un baiat
<maya>: o invita la dans, si se rotesc…
<victor37>: luminile sclipesc…
<maya>: luminile sclipesc, da
<maya>: lumea ii priveste, iar ea e regina balului
<victor37>: el o stringe la piept, ii saruta mina
<maya>: si o roaga sa-i acorde un al doilea dans, si urmatoarele
<victor37>: si in final o conduce acasa
<maya>: si acolo ii cere numarul de telefon
<victor37>: si ea il saruta grabita si alearga imbujorata pe scari
<maya>: uneori J tu esti de moda veche
<victor37>: J
<maya>: in visele fetelor de azi il invita sus, la o ‘cafea’
<maya>: si face dragoste cu el
<victor37>: asa cum n-a facut cu nimeni, niciodata
<maya>: asa cum nu a facut niciodata pina atunci J
<maya>: nu e prima data cind scrii exact ce gindesc eu J
<victor37>: da.
<maya>: astea le poate avea aici, cu persoane reale
<victor37>: nu sunt reale. poate si ei viseaza
<maya>: crezi ca nu stim? Si ei se dau frumosi
<maya>: inalti, bine facuti, atletici
<victor37>: virili, cu pregatire superioara
<maya>: cu functii importante, plini de bani si cu succes
<victor37>: mda. Si in schimb…
<maya>: in schimb poate ca sunt batrini, grasi, suri, fara job, traiesc de azi pe miine, nu-i baga nimeni in seama
<victor37>: sunt insurati, cu copii
<maya>: da, dar nu conteaza
<victor37>: nu conteaza?
<maya>: nu. Si ei viseaza, ca si noi. Aici este un loc in care facem schimb de vise
<victor37>: un tirg de vise. O taraba cu vise, intr-un tirg de vise…
<maya>: frumos. Asa o sa-i spun de azi
<victor37>: eu am venit aici sa comunic, nu sa visez
<victor37>: nici sa fur cuiva visele
<maya>: de ce iti spui ‘victor37’?
<maya>: nici nu stii cite vise se pot face pe un victor care are 37 ani!
<victor37>: nu am 37 ani
<maya>: dar ce importanta are?! Sunt fete care au orgasm numai citind acest nickname
<victor37>: exagerezi
<maya>: exagerez? Crezi ce vrei. De ce nu ti-ai spus gheorghe50?
<victor37>: nu am 50 J
<maya>: nu ai. Nici nu te cheama gheorghe, probabil J
<maya>: dar atunci nimeni nu va visa pe numele tau
<victor37>: decit pustoaicele de 17 ani. Am fost si vic50 J
<maya>: da J poate pustoaicele si femeile de 48. chiar 40-42. cele care vad in tine un ultim tren sa scape de aici
<victor37>: ar pleca si la 42?
<maya>: ar pleca si la 52 J
<maya>: e cumplit aici. Ar face orice sa scape de aici
<maya>: Cred ca numai citind ca esti din canada umple de vise jumatate din femeile de pe mirc
<victor37>: fara a avea orgasm J
<maya>: fara J
<victor37>: deci, nici nu conteaza infatisarea fizica
<maya>: infatisarea nu conteaza DELOC!
<victor37>: te cred. Sa iti spun o poveste
<maya>: J te ascult
<victor37>: eram intr-o primavara intr-un park
<victor37>: ok, in canada ‘park’ inseamna o poiana inconjurata de paduri, de obicei ‘rezervatie’
<victor37>: si de obicei are si loc de picnic, frumos organizat
<victor37>: deci, ne-am dus intr-o simbata la picnic
<victor37>: era inca rece, lacul era inghetat, oamenii paseau pe gheata pina la insula
<victor37>: Dar era soare, cald, goofies iesisera la soare
<maya>: goofies?
<victor37>: ciini de prerie.
<maya>: OK
<victor37>: era prin mai, mai era zapada
<maya>: aoleo!
<victor37>: gasisem loc la un BBQ linga o alee
<victor37>: treceau multi
<victor37>: la un moment dat a trecut o pereche
<victor37>: ea frumusica, blonda, ochi albastri, la vreo 30-35…
<victor37>: el, cel mai urit barbat vazut de mine vreodata
<maya>: lol
<victor37>: mai trec o data, inca o data… una din fete nu se abtine: Doamne, ce urit e! L-o fi luat ca sa o aduca in canada…
<maya>: hihihi
<victor37>: cind trec din nou, ea se opreste si spune: pot sa iau si eu un mic? Nu am mai mincat de vreo doi ani…
<maya>: hahaha Oh, my God!
<victor37>: sa cadem pe spate J tipa s-a facut mai ceva ca parpalacul…
<maya>: lol
<victor37>: da, asa a fost
<victor37>: ne-a povestit ea mai pe urma.
<victor37>: venise in Canada in vizita la o matusa, cu gindul sa se marite
<victor37>: treceau zilele si trebuia sa se intoarca acasa
<victor37>: in disperare de cauza, matusa a invitat un vecin
<maya>: da, uritul
<victor37>: cind a vazut-o, a cerut-o pe loc de nevasta
<victor37>: s-a dus tipa in alta camera si a plins pina nu a mai putut.
<victor37>: Apoi a venit si a zis da
<maya>: ce putea face?
<victor37>: se putea intoarce acasa
<victor37>: era hotarita sa isi faca hirtiile si apoi sa il lase
<maya>: nu l-a mai lasat
<victor37>: nu. A inceput sa il iubeascaJ
<maya>: frumoasa si bestia…
<victor37>: cam asa. Vorbea in romaneste si privea la el. El era neamt, nu intelegea decit citeva cuvinte
<victor37>: zimbea fericit si o privea cu dragoste
<victor37>: ea ne-a intrebat: credeti ca puteti gasi dragoste la fiecare colt?
<maya>: mda, avea dreptate
<victor37>: acum era insarcinata, de aceea poftise mici J
<maya>: pare incredibil…
<victor37>: pare. Una din fete a intrebat-o: si cum te poti uita la el?
<victor37>: a zis: mie imi pare frumos. Cel putin, nu s-a mai uritit. Eu in citiva ani voi fi urita. Si atunci?
<maya>: e si acesta un mod de a pune lucrurile…
<victor37>: well, ti-am spus povestea, am incalecat pe o sa si o iau din loc, ca am treburi
<maya>: L nu este inca 2PM
<victor37>: nu, dar am ceva treaba. ne mai vedem
<maya>: imi dai voie sa visez?
<victor37>: data viitoare voi fi Ion55
<maya>: de ce Ion?
<victor37>: e scurt. Si, cine poate visa la un Ion? Pa
<maya>: pa
[Prezentul - Pe plaja unei staţiuni mexicane, unde eroul rememorează trecutul]
Klick
Am coborât pe plajă. Nisipul e rece sub tălpile goale, dar nu sunt pietre, e moale şi fin. Acum, cu oceanul retras, se întinde câteva sute de metri. Pornesc spre locul unde valurile mor, în linişte…
Klick
[Relaţia cu soţia, relaţie care se deteriorează tot mai mult]
- Nu o să ţi-o iert niciodată!
- De ce spui asta? De ce nu te poţi bucura cu mine?
- Cum o să mă bucur? Nu am serviciu, sunt singură…
- Eşti cu Mara. O să vin în fiecare weekend. Ai recomandare la firma aceea, sunt sigur că o să te ia…
- Nu-i acelaşi lucru.
- De ce nu vii cu mine? Îţi iei CPA-ul.
- S-o iau iarăşi de la capăt. Aici, cel puţin, mai am puţin..
- Acolo vei avea salariu mai bun. Ai doar un examen, ştiu că-l poţi lua. Un an, cel mult. Cu CPA, nu ai probleme să obţii green card, nici să găseşti de lucru.
- Şi un an, ce fac?
- Fac eu destui bani, ne ajung. Suntem împreună.
- Nu. Mi-am planificat viaţa, nu pot să îmi fac alte planuri. Să termin odată CGA, pe urmă văd eu. Dacă nu te ţin? Să aşteptăm măcar trei luni. Măcar şase…
- Bine. Poate ai dreptate. Va fi mai greu aşa.
- Ştiu. De aceea nu aveam nevoie de mutarea asta acuma.
- Ţuşcă, lucrez la una din cele mai cunoscute firme în domeniu. Din lume! Am aflat: m-au ales din alţi 270 de candidaţi!
- De nu te-ar fi ales!
- OK, nu are rost să mai discutăm.
- O faci împotriva voinţei mele. Ai spus că întotdeauna ne vom sfătui, vom face totul împreună.
- Crezi că eu nu vreau să te am alături?
- Tot mutându-ne, nu realizăm nimic. Când să ne luăm o casă, plecăm din nou, ca ţiganul cu şatra.
- Nu vreau o casă. Vreau să fim fericiţi. Să avem tot ce ne trebuie, servicii bune, să călătorim… Să mergem cu bucurie la muncă, să venim cu bucurie acasă.
- Eu vreau casă! Ce contează dacă îţi place munca? Ce, mie îmi place contabilitatea?
- De ce ai ales-o, dacă nu-ţi place?
- Pentru că mă pricep. Câştig bine. Am certitudinea că nimeni nu mă va da afară. Ce altceva mai contează în viaţă?
- De ce nu ai devenit nursă? Aveai aceleaşi lucruri – în plus, intrai în sindicat. Pensie babană…
- Că nu-mi place sângele, de aia.
- Ce îţi place să faci, de altfel?
- Nu ştiu. Să dorm dimineaţa. Să fumez. Să vorbesc la telefon cu prietenele. Să nu trebuiască să merg la muncă. Să am siguranţă!
- Atunci, stai acasă. Fac destui bani.
- Cu tine nu am siguranţă. Nu vrei casă, cheltuieşti…
- Ce cheltuiesc, for God’s sake?!
- Uite, iar ai luat CD-uri…
- Îs două’ş opt de dolari, toate. Ştii în cât timp fac banii ăştia? În mai puţin de o oră! Şi nu am mai luat discuri de două luni…
- Da, găseşti întotdeauna justificări. Azi una, mâine alta… banii se duc.
- Ţuşcă, te bate Dumnezeu dacă spui că sunt risipitor. Dar trebuie să trăim, să ne bucurăm de viaţă. Pe mine mă bucură o carte, muzica… Nu beau, nu fumez, nu joc, nu dau banii pe curve… De aceea fac banii. Nu să-i adunăm. La ce ne-ar folosi?
- Să avem siguranţa zilei de mâine. Trebuie să avem cel puţin zece salarii în bancă…
- Dar avem! Avem mai mult de zece salarii.
- Ăia sunt pentru casă. Pe lângă ăia.
- Atunci poate mai reduci la ţigări – mă scap eu, şi regret imediat.
- De ţigări să nu te atingi! Muncesc pe banii ăia!
- Şi eu muncesc pe bani.
- Vezi, am avut salariu. Acum nu am, şi te legi deja de mine. Cum o să vin să stau la mila ta, un an? Nici în ruptul capului! Nu trebuia să mă tragi după tine.
- O luăm de la capăt?
[Prezentul - Pe plaja unei staţiuni mexicane, unde eroul rememorează trecutul]
Klick
Mă opresc la linia umedă a mării. Valurile sunt puţin înalte, vor creşte odată cu mareea. Când şi când, câte un val vine mai înalt şi mi se zdrobeşte de picioare. Apa e caldă…
Klick
[Relaţia cu soţia, relaţie care se deteriorează tot mai mult]
- Ce zici de Revelion? Îl facem în Vancouver sau în Seattle? Este Milenium!
- Parcă l-aş face la Seattle. Aici nu prea am prieteni, şi ce am, vor să facă acasă la Carmen. Eu nu am chef.
- Hai la restaurant. Doar noi doi. De ce ne-am schimba obiceiul?
- Aici se face la sârbi, dar nu am chef. Cică e îngrămădeală, nici loc de dans nu ai. La români toate locurile sunt date.
- OK, atunci vii la Seattle. Se aude că vom avea liber, dinainte de Crăciun până pe zece.
- Nu-i cam mult? Nu iei nici un ban jumătate de lună!
- Asta e. Patronii pleacă în Est, ei sunt de acolo, unul din Boston, celălalt, Albany… Oricum, nu avem mai nimic de făcut, predăm proiectele pe douăzeci. Pe două’ş unu mergem la masa de Crăciun.
- Şi eu ce fac? Am liber din douăş’unu până după Crăciun, dar lucrez din două’şase până în trei zeci…
- Vii cu autobuzul pe douăzeci. Mergem la restaurant, pe douăş’doi ne-a invitat Melanie la ea acasă, stă pe o insulă. Apoi venim acasă, petrecem Crăciunul cu ceilalţi. Pe treizeci mergem la Seatlle, petrecem acolo Revelionul. Venim înapoi pe doi.
- Numai la petreceri îţi stă capul…
- Este sărbătoare. Început de Mileniu! Câte de-astea crezi că vom mai prinde?
- Bine. Caută atunci un loc frumos, cu muzică.
- Am găsit. Este un restaurant franţuzesc, de elită, elegant… În centru, uşor de ajuns de la mine.
- Păi, atunci de ce mai întrebi?
- Încă nu am plătit, am dat doar un aconto. E cerere mare, îmi dau banii înapoi dacă renunţăm.
- Nu, e bine aşa. Cel puţin, scăpăm de gătit…
- Ceva tot o să facem, nu putem lăsa masa goală.
- Of, tu cu obiceiurile tale tâmpite! Aruncăm mâncarea degeaba… Oricum, mai sunt două săptămâni până atunci. Tu cum eşti?
- Bine, la serviciu e OK. Mi-au dat un proiect mare, un resort în Bali.
- Oh, te duci acolo?
- Hahaha… Nu cred. Se va duce arhitectul, probabil. Eventual Jeff.
- Păi sigur…
- Ce să facem? Pălmaşi de lux…
- Cum e vremea pe acolo?
- Ca şi la tine. A plouat toată săptămâna.
- Da. Mi-e urât…
- Ce faci serile?
- Cu Pufulina.
- Ştiu. De ce nu lucrezi la assignment? Măcar câte o oră…
- Iar începi? Sunt obosită. Crezi că-i uşor?
Ştiu că nu. O angajaseră, aşa cum fusesem sigur că se va întâmpla. Cu salariul jumătate faţă de cât avusese în Nord. Era departe, făcea o oră cu autobuzul, metroul, iarăşi autobuzul. O oră înapoi. Mergea cu jumătate de oră mai devreme, stătea o jumătate de oră peste program, chiar mai mult… Îi va creşte din nou salariul, sunt sigur.
- Să-mi găseşti casă! Ceva aproape de lucru, aşa nu mai rezist…
- Când vin.
- Sâmbătă nu faci nimic altceva! Umbli după casă!
Mai umblasem, în două sâmbete. Prin ploaie, ud până la piele. Apartamentele se arătau numai “by appointment”. Luasem numerele de telefon, Ţuşcă fixase “appointmentele”, dar refuzase să închirieze vreunul.
- Prea mici, prea scumpe, prea departe. Unii nu m-au vrut cu pisica. Mai încearcă! Gata să sari la prima ocazie…
În prima sâmbătă ajunsesem acasă ud, obosit, flămând… Stătea pe telefon de patru ore!
- Ţuşcă, dacă tot nu ai chef de assignment, de ce nu ai venit cu mine?
- Am şi eu o prietenă, care-i problema că stau cu ea de vorbă?
- Stai în fiecare seară. Ore…
- Sunt singură.
- Pe mine nu mă suni.
- Mă costă cu tine, e long distance.
- Cinci cenţi pe minut! Nu merităm zece dolari pe lună? E destul să-ţi aud vocea, nu trebuie să stăm ore întregi pe telefon… Dar nu asta-i problema, ci că acum nu mai ai timp să stai cu mine. Fac trei sute de kilometri, mâine seară mai fac trei, ca să fim împreună – iar tu eşti busy. Cu assignmentul, cu telefonul, cu dormitul…
- Nu veni dacă nu-ţi convine! Tu ai vrut această situaţie. Stăteam foarte bine acolo unde stăteam!
- OK, nu are rost. Se pare că nu înţelegi…
Drumul de la Seattle nu e greu. Dar vineri este un coşmar. Până la Everett fac trei ore – drum de treizeci kilometri… Abia pe la zece-unşpe ajung la Vamă. Pe la miezul nopţii, acasă. Şase ore de drum! Acum plouă mai tot drumul, e ceaţă, noroc că nu mă orbesc farurile maşinilor din sens opus… Dar e plin de camioane, e şoseaua care uneşte toate oraşele de pe coasta de vest.
Sâmbătă dimineaţa fac cumpărăturile. Ea doarme până spre prânz, tot nu am ce face. Când mă întorc, fac mâncarea – pe o săptămână. Ea este deja cu nasul în cărţi. Duminică la fel – aşa că plec la slujbă. Nu sunt bisericos, dar măcar întâlnesc români… Sunt cam reci, iscoditori, bârfitori, privesc cu neîncredere noii sosiţi. Nici după ce au aflat că sunt de mult timp în Canada nu m-au primit între ei. Mă privesc cu invidie: lucrez în State… Preotul este unul mic de înălţime, cu ochii de viezure, mereu în mişcare. Nu-mi place, nu se uită în ochi când vorbeşte. Discută mai ales despre planurile măreţe pe care le are cu biserica – vrea să construiască o catedrală! – decât de lucrurile sfinte. Îl simt rece şi străin. După ce m-a “pipăit” şi s-a convins că nu prezint interes, a început să mă ocolească…
În rest, mă uit la televizor. La Seattle nu am TV. Ţuşcă mi-a dat un aparat – primul pe care îl cumpărasem la venirea în Canada. Nici nu ştiam că îl mai avem… Îl folosesc de măsuţă la capul saltelei gonflabile pe care dorm – ţin veioza pe el. Camera e mică şi cochetă, faptul că nu am mobilă ajută. Cărţile le-am pus pe lângă pereţi: cărţi pe care le cumpăr de la second hand. Seara citesc. Citesc şi în autobuz, dimineaţa, fac vreo cinşpe minute până la servici. Seara mă întorc pe jos, circa jumătate de oră. Mă plimb prin oraş. Deşi, am aflat, cartierul e locuit mai ales de negri, nu mi-e teamă. Nu am asistat la violenţe. E drept, negrii sunt mai ales refugiaţi din Somalia, Sudan, Etiopia. Liniştiţi, muncitori… Vor să se integreze.
Seattle este un oraş frumos, mai ales partea veche. Este dificil să te plimbi prin el, sunt dealuri peste dealuri care se întretaie, se încalecă, merg paralel cu golful… Dacă nu ştii oraşul, rişti să cobori o stradă doar pentru a urca o alta, spre dreapta sau stânga… Biroul este chiar în Centru, în zona Administrativă, la doi paşi de Mall şi Pyke Market. O clădire din 1900, still, cu marmură şi dale de gresie, coloane aurite şi tavane pictate… Asta în lobby, mai sus sunt birouri nu atât elegante, cât funcţionale. Ferestrele de la birou dau spre o intersecţie foarte aglomerată. De acolo am urmărit demonstraţiile anti-Globalizare. Cei mai simpatici au fost “broscuţele verzi”, ecologiştii. Nu prea ştiu ce vroiau…
- Care e părerea ta? m-a întrebat Dwight. Fusesem de două ori pe la el, ţinea săptămânal un fel de jam-session, un club de folkişti destul de asemănători celor de la Cenaclul Flacăra, în perioda de început. Discutau despre folk, rar despre country – niciodată despre jazz.. “Tineri” între două vârste, care trăiseră din plin epoca “hippy”, dar se liniştiseră, se căsătoriseră, avuseseră copii. Unii din ei erau foarte buni instrumentişti, nu o dată cântau muzică clasică la chitară rece.
- Împărţită, răspund. Nu pot privi obiectiv fenomenul.
- Nici eu, îmi răspunde, zâmbind în barba stufoasă.
- Eu vin – subliniez cuvântul – din lumea a treia. Pentru noi, globalizarea este ceva bun.
- Dar vă exploatează! Ai auzit ce salarii se dau pe acolo? Doi-trei dolari pe oră!
- Asta e bine, nu e rău. În România, până acum câţiva ani, se câştigau doi-trei dolari pe zi!
S-a lăsat liniştea. Evident, nimeni nu ştia chestia asta.
- Şi cum trăiau?
- Când mai bine, când mai rău… Toate preţurile sunt ajustate. O treime chiria, una mâncare, una plăceri. Ca şi pe aici…
- Şi atunci, de ce e bună globalizarea?
- Pentru că plăcerile au crescut. Nu mai ajungeau cei 30-40 pe săptămână. Schimbul de valori materiale, chiar spirituale, e mai mare. Dacă pentru ţările bogate reprezintă un pas înapoi, pentru ţările sărace este un salt uriaş înainte.
- Mda, nu m-am gândit la asta, zise Peggy, ea este arhitectă, urmează un program de Masters la Universitatea locală. Lucrează la noi ca ’intern’, la jumătate salariu. Nici nu vine zilnic la lucru.
- Pentru noi înseamnă pierdere de joburi, zice Sue. Măritată cu un contractor japonez, e bună în meserie – dar de un materialism feroce. Nu ar ridica un pai de jos, dacă nu-i iese ceva…
- Cred. Firmele preferă să plătească trei, chiar şase dolari pe oră, decât treizeci… Nici nu trebuie să le plătească protecţie socială. Aici probabil va creşte şomajul cu doi, trei la sută. Acolo va scădea cu douăzeci, chiar cincizeci la sută!
Discuţia nu continuă mult. Se lucrează intens, nu se pierde timpul. Chiar şi în timpul discuţiei stăm la computer, bătând în tastatură. În general nu se discută probleme în afara celor strict legate de serviciu – e mai bine aşa. Am observat că ceilalţi colegi nu vin la Dwight. Nici la Melanie nu au fost alţii…
Mai nou, computerul e ocupat mai tot timpul. Nu că Ţuşcă ar lucra la el, dar stă la birou. Nu am mai intrat pe mirc de mai bine de o lună…
