PERSONAJELE:
Constantin Brâncuşi,
Domnişoara Pogany,
Mama artistului,
Dumnezeu
Vocea
BRÂNCUŞI
( ESEU TEATROLOGIC )
Un atelier de sculptură. Se văd în el bucăţi de marmură necioplite, altele cioplite într-o formă incipientă. De asemenea atelierul lui Brâncuşi îţi sugerează de la început imaginea unui interior ţărănesc. Între scenă şi atelier se vede un geam, un fel de perete de sticlă transparentă, iar sculptorul şi obiectele care formează interiorul atelierului său se văd prin acest geam, care-ţi poate sugera incomunicabilitatea sau cerul. Sau că ceea ce se întâmplă pe scenă se petrece în cealălaltă dimensiune. Pe toată durata spectacolului se va vedea sculptorul stând pe scaunul său, sau în picioare, şi cioplind. Sau mişcându-se prin atelier, ori odihnindu-se, sau fumând, iar gândurile şi ideile lui, limbajul său interior se vor auzi în sală ca venind dintr-un difuzor, sau din mai multe difuzoare, dând impresia că vocea artistului, care se va auzi înceată (gâtuită, ca şi cum ar veni de pe altă lume ) şi tristă, vine de undeva de foarte de departe. De pretutindeni, din tot universul.
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( şade pe un scaun în faţa unei pietre pipăind-o) Piatră ! (şoptind) Piatră ! (Pentru un moment avem impresia că auzim valurile mării lovindu-se de ţărm) Să iei piatra şi să-i dai forma unei fiinţe, a păsării, de pildă, este ca şi cum ai lua-o de acolo din trecut, de foarte de departe în timp. De acolo de miliarde de ani, unde ea aşteaptă, tot aşteaptă neobosită…şi are puterea să aştepte în veci. Şi o aduci în clipa de azi. ( i se aude respiraţia adâncă ) Ce clar văd lucrul acesta. Să aduci piatra de acolo, din trecut, de la miliarde de ani, în clipa de faţă. (râde uşor, ca pentru el, cum râd bătrânii) Ar trebui să mă sperii şi să mă înfricoşez de puterea mea! ( oarecum speriat ) Dar nu m-a deformat ea, puterea aceasta ? ( mică pauză, departe parcă se aud ţipetele unor pescăruşi, triste, pustii)
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Câteodată o simt mai mare decât mine. Ea, puterea aceasta. Şi atunci parcă şi-ar bate joc de mine. Dar m-am învăţat cu ea. (pune urechea şi ascultă piatra, o ascultă atent un timp) Parcă aud ceva, dar e puţin ce vreau eu să ştiu. Tot palma, tot pipăitul îmi spun mai multe… (respiră adânc, gâjâit) Piatra nu vorbeşte, ea îţi spune prin sine, prin substanţă, prin ordinea în care s-au aşezat atomii şi s-au făcut vinele pietrei. Şi asta e un lucru bun… Să poţi să vorbeşti prin tine, şi prin nimic altceva. ( după un timp de gândire, valurile mării se aud triste, pustii) Acesta este cel mai frumos fel de tăcere din toate câte le-am auzit eu, sau cel mai frumos fel de gândire.
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Să te exprimi prin sunet, prin altceva decât tine, asta vorbeşte de o neputinţă a ta. (tace trist) Şi prin ce să te exprimi? Prin sunet, care este o umbră decăzută, o formă căzută în haos, o destrămare a substanţei şi a formei? (mică pauză) De aia îmi place piatra. (gândurile îi curg molcom, tace un timp, oftează)
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (privind în zare, cu o expresie de milă pe chip) Să mulţumesc Domnului că sunt sculptor. (i se aude respiraţia obosită) De fapt de ce să-i mulţumesc? (după un timp, pe drum se aude trecând un car, scârţâind) Aşa trebuia să fie, aşa trebuia să se întâmple… Este bine să iei lucrurile ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie. Materialul cu care lucrez eu este însăşi materia pietrificată, condensată. Ea este bătrână de miliarde de ani, şi asta este ca şi cum mâna ta s-ar întinde mult în trecut, (vorbeşte rar, greoi) şi tu te-ai întinde o dată cu ea, sufletul tău s-ar întinde, ar călători prin timp să ia puţină materie de acolo din străfundul timpului. De unde piatra asta a adunat în ea atâta tăcere, de parcă ar fi un burete. (zâmbeşte amar) Şi totuşi, deşi a adunat în ea atâta timp ar mai aduna în ea în continuare miliarde de ani. ( departe se aud clopotele unei biserici scufundate în pământ ) Ce mister are în ea fiinţa aceasta ? Când taie dalta în piatră, ea timp concentrat, esenţializat, taie, timpul devenit ca sticla, limpede, albăstrui. Ştirbeşte gura daltei şi se face cioburi, dacă nu ştii să te apropii de el. (tace un moment)
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (furat de gânduri) Mda…Dacă nu, mi-aş dori să fiu poet, căci materialul cu care aş lucra nu este decât umbră de materie în haos. (tace gânditor) Mi-aş dori să sculptez în materie însufleţită. ( ca şi cum ar aştepta să treacă timpul) Eu ştiu asta, am simţit asta îndurerat, deşi la început era mândrie şi bucurie, că materia moartă capătă formă de însufleţire, şi parcă ar fi vie, dând de multe ori impresia de mai vie decât un chip viu al unei fiinţe ce te-a amăgit şi în veci îi va amăgi pe toţi că ai dat naştere la viaţă. Conştiinţa minciunii, a înşelătoriei, mi-a ars ca o scânteie în minte, şi îmi arde încă şi acum. Lucru pe care un poet nu-l trăieşte, pentru că el ştie de la început că din cuvinte nu face decât o copie. Ce vrea el e o alcătuire de imagini, ce ar fi cu putinţă numai. De atâtea ori am vrut să sparg tot ce cioplisem, însă ideea că şi aşa, din piatră inertă, bătrână de miliarde de ani, faci chip ce-ţi dă ideea vieţii, este prea mult ce faci, de aceea mi-am înfrânt durerea şi nu le-am spart. (este obosit, trist) Acum cu trecerea anilor m-am mai împăcat cu gândul. (tace. Se ridică şi se plimbă gânditor prin atelier. Mută câteva lucruri dintr-un loc în altul. Priveşte pe geam absent ).
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (are vocea gâjâită, ca şi cum ar fi un alt personaj) Aş fi vrut la mine în Carpaţi să sculptez munţii. Tot mai rămâne un gând secret, că poate voi reuşi vreodată. Când o să mor, o să mor cu gândul că o să fac lucrul acesta în lumea cealălaltă, în care mă voi duce. ( tace deodată. Se aude melancolic şi trist susurul unei ape de munte) Mă uit la lume de sus, parcă aş sta mereu pe un munte de unde aş privi lumea în zare… Mă gândesc la truda şi la menirea sculptorului. ( vocea îi devine deodată înceţoşată, impersonală ) Să sculptăm lumea, să sculptăm scoarţa pământului şi să-i dai pământului chip de om. Iar el să zboare aşa, cu chipul de om, prin univers. Însă mă gândesc mai ales la sculptarea lumii ca lume. Să iei lumea şi s-o sculptezi după gândul şi după dorinţa ta. Şi să faci din ea o lume dumnezeiesc de frumoasă. În faţa căreia însuşi Dumnezeu, dacă El o fi Creatorul acestei lumi, să se minuneze şi să se revolte. (tare) Să-i pară rău că El nu a făcut-o atât de frumoasă. Să-i fie ruşine şi să se doară în univers că a putut să facă o lume atât de urâtă. (după un timp. Departe se aud ţipetele triste ale pescăruşilor )
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Nu, nici nu m-am gândit…Ăsta ar putea fi doar un gând secret al artistului şi nu se poate în mintea geniului să nu se ivească o asemenea măreţie de gând. ( respiră adânc, ca şi cum ar ofta) Ce gând diavolesc… Dar ce gând mare! Geniului, la un moment dat, când ajunge să aibă conştiinţa valorii lui, a puterii lui urieşeşti în lume, îi trece prin minte un gând nesăbuit şi diavolesc, acela de a-l întrece pe Dumnezeu. Sau poate la unii chiar de a-l umili pe Dumnezeu, şi de a umili natura. Iată, eu aş vrea să întrec Natura, şi să-l întrec pe Dumnezeu…şi să mă ridic deasupra lor…Însă ridicarea mea deasupra Lor să fie o ridicare pură, frumoasă, plină de puritate şi nu de umilire: ea să nu aibă nici o semnificaţie morală. Şi gestul acesta faţă de Dumnezeu şi faţă de natură nu mi se pare altceva decât cea mai înaltă preţuire a lor…Şi încoronarea trudei lor şi a credinţei de a tinde către ele. (nostalgic, zâmbind trist) Mulţumirea de a le fi atins poate m-ar covârşi. M-ar zdrobi această mare bucurie, iar tinderea către ele nu e decât o fericire adâncă şi calmă. O fericire veşnică. (tace un timp. Se aud, la început încet, tunete, semn că se apropie furtuna))
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (rar, ca şi cum ar povesti sau ar vorbi cu el însuşi ) Şi timpul trece…şi noi venim pe lume, şi un gând ne duce, căci numai existând acest ceva ai venit tu pe lume şi ai stat în ea ca să-l faci… Şi venirea ta nu este venire pură, pentru că la un moment dat tu uiţi că măreţia e ceea ce eşti tu…Că omul este de o mie de ori mai mare decât măreţia lucrului pe care l-a făcut tu în lume. Şi uiţi asta, şi la un moment dat ai impresia că numai lucruri ai de făcut în artă. ( după un timp în care se plimbă printre obiectele din atelier. Tunetele se aud mai aproape acum) Şi atunci uiţi de tine, şi te înşeli. Parcă nu ai mai fi cel care erai şi cel ce trebuia să fii, parcă ai fi acel lucru. Un artist poate demult nu mai este cel ce este el, ci se vede ca şi cum ar fi obiectul artei lui. În acelaşi timp salvarea celui ce eşti tu, şi închipuirea unei măreţii care se cheamă idolatrie, este marele păcat în faţa materiei. (se aşează. Priveşte îndelung o statuie). Şi a lui Dumnezeu.
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (ţipetele pescăruşilor se aud pustii, tragice, foarte aproape) Eu am căzut în amândouă greşelile… Acum sunt bine, aşa trebuie să fie un artist. El trebuie să fie amândouă lucrurile deodată. (un fulger spintecă cerul) Deh, cum se poate răspunde la întrebarea aceasta, de ce am venit noi, oamenii, în timp? ( se aude un tunet înfundat, prelung, care zguduie pământul, Sculptorul pare a nu-l auzi) Este uşor să răspunzi, ca filozof, la întrebarea aceasta, mult mai greu este să răspunzi ca artist. (respiră adânc, gâjâit, ca şi cum şi-ar lua avânt) Să presupunem că există Dumnezeu, şi El ne-a creat. Dar după ce ne-a creat? Dacă ar fi El însuşi obligat să răspundă la întrebarea aceasta, de ce ne-a creat, n-ar şti nici El ce să răspundă. ( este trist. Acum se aude destul de limpede scârţâitul unei fântâni, apoi un câine lătrând, de parcă ne-am găsi într-un sat românesc.) Iată, eu am văzut şi am simţit asta. Cel care ne-a creat nu ar şti ce să răspundă. Or lucrul acesta este măreţ, dar şi cumplit de înfricoşător. (la început înfundat, apoi din ce în ce mai tare se aude un huruit care vine din adâncul pământului. Statuile şi obiectele din atelier se văd clătinându-se şi jucând)
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : A mai fost încă un cutremur. S-a mai cutremurat pământul românesc. Se aşează temeliile care n-au fost întocmite bine de la început. Un popor este ca o catedrală. Poporul român este ca Mănăstirea Argeşului. Ce se ridică ziua se surpă noaptea. Aşa a fost de la început. Ce au clădit dacii s-a surpat când au venit romanii. Apoi ce au construit protoromânii, românii vechi, moşii şi strămoşii noştri s-a surpat de fiecare dată când au venit vandalii, hunii, avarii. Apoi au venit ungurii, turcii, ruşii, austriecii, nemţii…(oftează ) Şi la urmă o să venim noi să ne distrugem ce am construit. (privind înainte, aşa cum privesc orbii) Catedrala aceasta care este neamul şi poporul român cer o jertfă prea mare, (tragic) pe care noi n-o vom putea da-o niciodată. De aceea catedrala neamului românesc nu va fi terminată niciodată, şi ce vom construi ziua se va surpa noaptea…(undeva departe, din adâncul unor codri se aud dangătele mângâioase ale unor clopote de biserici scufundate)
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Hei, hei, hei, o luă gândul în altă parte… Unde rămăsesem cu gândul ?. ( respiră adânc) În acelaşi timp nu noi am venit pe lume, şi ne-am făcut noi, şi că am fi vrut noi ceva în timp şi în univers. Deşi lucrul acesta ar fi şi mai măreţ de s-ar fi întâmplat aşa. (mică pauză) Bine, de nu s-ar fi întâmplat. (râde amar) Ha he he he ! E bine că nu din propria noastră voinţă am venit în timp. Dacă stăm şi ne gândim bine, filozofia nici nu ar şti ce să răspundă. Adică n-ar putea. Singura care ar putea să răspundă la această întrebare ar fi arta. (după un timp ) Şi dintre arte care anume ? (după un timp) Eu am ales arta în care trudesc? Nu am ales-o eu… Dar e bine că s-a întâmplat aşa. Eu aş putea să răspund la întrebarea asta…
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Un poet nu ar putea să răspundă la această întrebare… Materia, materialul cu care lucrează el este cuvântul, or cuvântul s-a născut în timp. Ce vârstă are el în timp ? Câteva mii de ani. Pe când piatra, materialul cu care lucrez eu, are miliarde de ani. Al meu se leagă, se pierde în univers, până-n adâncul universului. Al poetului ce este? Fumul acela, tremurarea de vorbă, geamătul ca un abur cald. Căci ce este cuvântul decât fum care-ţi iese din gură şi se pierde imediat. Cuvântul nu se leagă de piatră, el nu se leagă de univers ca materia. Eu fac o asemănare întocmai. Între cuvânt şi substratul lui s-a produs o uitare a stratului, cuvântul este un fel de altceva, el este substratul mort cu o treaptă, dar mai departe, înspre dispariţia totală. Materia vie, mă întreb, ajuns aici, nu e cumva şi ea tot un fel de degradare a materiei, a materiei stelare ? (se lasă un moment lung de tăcere)
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Cum putem răspunde la întrebarea aceasta? Dacă un filozof nu poate să răspundă la întrebarea asta? (meditând) El se întreabă şi dă răspuns la întrebarea dacă spiritul, conştiinţa sunt anterioare materiei. Spiritul este anterior sau nu existenţei materiei? Dar el, dacă era artist, filozoful, el nu şi-ar fi pus această întrebare. Un artist s-ar fi întrebat în legătură cu altceva, el şi-ar fi pus întrebarea, existenţa îl iubeşte pe el ? El iubeşte existenţa sau nu? O întrebare mai frumoasă de mii de ori deşi mai naivă şi mai luminată. Peste câte mii de ani, dacă nu peste sute, filozofia va arăta altfel. Şi ni se vor părea naivi filozofii care s-au împărţit în două, şi care toată viaţa lor au căutat să răspundă la întrebarea, cine a existat înainte, eu sau materia, (rar, epuizat) eu nu mă întreb de ce iubesc materia, eu o iubesc, constat că o iubesc, şi atât. Ceva în mine îmi spune că este bine s-o iubesc.
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Şi o iubesc, şi această iubire o pun în operele mele. Atât. Dar asta a fost fie neşansa noastră, fie şansa… Un artist, un artist este ca un topor, el este tăişul, şi partea aia de fier, iar coada este filozoful. Nu există artist pur, cât am stat eu şi mi-am muncit mintea. Şi-n mine este filozoful, am încercat să scap de el, dar n-am putut, (oftează ) şi este bine că n-am putut. ( se pomeneşte râzând singur)
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( râde cum râd bătrânii) Ha ha ha ha ha ha ha ha ! Dar nici el, filozoful, nu poate singur. Nu poate. Şi atunci , ce este filozoful decât un artist fără har? El este fără har, dar această pierdere a harului îi face bine, căci îl aduce cu picioarele pe pământ, şi el vede altfel lumea, mai simplu, şi mai din topor, şi astfel el este mai util. Nici un filozof până acum nu a zis că iubeşte materia, dar poeţii au zis-o. (îşi scuipă în palmă ) Şi totuşi este mai ciudat decât credeam acest soi de oameni numiţi poeţi. Platon a simţit el mai multe, când a vrut să-i izgonească din cetate, decât bănuim noi. (mică pauză ) Materialiştii n-au răspuns la întrebarea că materia ar fi primordială, căci ei ar iubi mai mult materia decât spiritul. În clipa când dădeau acest răspuns tot pe ei se iubeau mai mult. (râde cu poftă ) Ha ha ha ha ha ha ha ha ha !
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (se bucură râzând ca bătrânii) Ce mare adevăr am descoperit! Când o veni filozoful ăla la mine, o să i-l spun! Se poate să fie aici şi o perversiune. Ei, pentru că se iubesc pe sine, voiau ca adevărul să fie de partea lor. Ei afirmau adevărul fără să-l iubească mai mult decât se iubeau pe ei. Ce materialist zice că iubeşte materia? Eu iubesc materia! Nu ar fi nici un folos dacă filozofii s-ar împărţi în două, cei care iubesc materia şi cei care o urăsc! (după un timp. Ca şi cum ne-am găsi într-un sat românesc, toamna, pe dealurile din jur se aude un caval cântând trist o doină de jale))
